La trezire, în jurul orei șase dimineața, am simțit-o înainte să-mi dau seama ce se întâmplă. Eram întins în pat, uitându-mă la tavan, și ceva îmi spunea că nu voi mai dormi liniștit prea curând. Voia să mă întorc, să mă prefac că totul e bine, dar apoi am auzit ușa de la intrare trântindu-se. Marissa a intrat în sufragerie cu ochii plini de lacrimi.
Părul îi era creț și nepieptănat, iar hainele îi erau mototolite, ca și cum ar fi dormit în ele. S-a prăbușit pe canapea, fără să mă privească, și a izbucnit într-un plâns isteric care părea mai degrabă o scenă pregătită decât o durere reală. A început să vorbească repede, despre Jon și despre soția lui, despre cum a greșit, despre cum nu știa ce să facă. Ascultam, cu brațele încrucișate, simțind cum o pace rece se instalează în locul furiei.
Pentru că în seara asta, în loc să mă apuce panica, am înțeles ceva: nu mai voiam să fiu parte din jocul ei de-a victima. Mi-am amintit cum am ajuns aici. Marissa și cu mine ne cunoscusem cu patru ani în urmă, la o petrecere, iar ea părea exact ce-mi trebuia: frumoasă, carismatică, cu un zâmbet care lumina încăperea. M-am îndrăgostit repede, poate prea repede, și m-am căsătorit pentru că părea pasul natural.
Dar apoi au venit frustrările mărunte și dezamăgirile pe care le-am înghițit o vreme. Vorbeam despre mutarea la suburbie, despre copii, dar ea amâna mereu. Iar în loc să discutăm, am început să o fac să se simtă invizibilă, dedicându-mă în întregime muncii.
Rezultatul a fost că am ajuns la ani distanță de persoana pe care o iubisem odată.